Ce credem și ce este, de fapt, hipnoza

Ignorată vreme de mai multe decenii de cercetători din cauza reputaţiei „neştiinţifice”, hipnoza a intrat, în ultima vreme, în atenţia specialiştilor în neuroştiinţe, care o folosesc pentru a descoperi lucruri noi despre mintea umană. Înțelegerea noastră a acestui fenomen a crescut în ultimul secol, dar asta nu îi anulează complet misterul. Încă ne intrigă, împreună cu toate teoriile asupra sa.

În toate culturile străvechi, stările de transă erau asociate vindecării. Şamanii tratau prin aceste ceremonii persoanele ce sufereau de diferite afecţiuni, alterarea stării obişnuite de conştiinţă fiind un mecanism folosit în ritualurile de pretutindeni.Fenomenul a început să fie cercetat ştiinţific în secolul al XVIII-lea, când doctorul vienez Franz Anton Mesmer a început să trateze pacienţi folosind hipnoza. Doctorul ducea pacienţii într-o încăpere slab luminată şi cânta la o muzicuţă din sticlă pentru a crea o atmosferă deosebită. Tratamentele doctorului Mesmer au ajuns atât de cunoscute pe continentul european încât numele său a dus la apariţia unui nou verb în limba engleză, „to mesmerize” (a vrăji).

Sursa: playtech.ro

În cele din urmă, teoriile doctorului Mesmer au fost discreditate, după ce Ludovic al XVI-lea a cerut unui comitet format din cele mai luminate minţi ale vremii să le investigheze. După ce „teoria magnetismului” a fost infirmată, efectele hipnozei au fost atribuite isteriei publicului. Cu toate acestea, doctorul vienez avea să intre în istorie drept prima persoană care a arătat că mintea poate fi manipulată prin sugestie, astfel încât să producă efecte asupra corpului. În ciuda verdictului negativ al comisiei înfiinţate de Ludovic al XVI-lea, studiile asupra hipnozei aveau să continue în Franţa şi în Anglia.

De la conceptul de magnetism la cel de sugestie Acest fenomen a căpătat numele de „hipnoză” în 1842, când doctorul James Braid, un oftalmolog englez, l-a conceput pornind de la cuvântul din limba greacă pentru „somn”. Înainte, fenomenul purta numele de „magnetism”, inspirat din ipoteza lansată de doctorul Mesmer. Braid a arătat că nu este nevoie de un magnet pentru a hipnotiza pacienţii, dat fiind că se pot utiliza în acest scop un obiect strălucitor sau o privire intensă. Ulterior, doctorul francez Liebeault a arătat că nu este nevoie de un obiect, ci că sugestia este suficientă pentru a induce hipnoza. În acelaşi timp, hipnoza începuse să fie folosită în spectacolele de magie în care iluzioniştii utilizau ceasuri şi alte dispozitive, pentru a induce starea de hipnoză voluntarilor din public. Totodată, hipnoza începea să fie folosită şi de chirurgii din India. Deoarece, la acea vreme, singurele anestezice erau alcoolul şi opiul, hipnoza a început să fie folosită pentru operaţii, inclusiv pentru amputări. James Esdaile, un chirurg ce profesa în India în jurul anului 1840, a relatat că rata deceselor postoperatorii scăzuse de la 50% la 5% în urma folosirii hipnozei ca anestezic.

Nu toți oamenii pot fi hipnotizați În ciuda opiniei generale, oamenii nu pot fi hipnotizaţi împotriva voinţei lor. Hipnoza necesită participarea activă a persoanei supuse procesului. Oamenii de ştiinţă au descoperit că sugestibilitatea diferă de la om la om. Cercetătorii au descoperit că sunt susceptibile la hipnoză persoanele care se implică foarte mult în cărţi şi filme, simţind că personajele sunt reale, cele care intră într-o stare de transă atunci când fac sport şi cele care aveau prieteni imaginari în copilărie. David Spiegel, un psihiatru de la Universitatea Stanford, afirmă că studiile efectuate în ultimele decenii arată că aproximativ 10-15% dintre adulţi sunt foarte susceptibili la hipnoză. În cazul copiilor, proporţia este de 80-85%, însă această susceptibilitate este redusă considerabil după vârsta de 12 ani, când circuitele cerebrale se maturizează. Cercetările efectuate până acum arată că sugestibilitatea unei persoane nu poate fi modificată. Ele au arătat, de asemenea, că această calitate se moşteneşte, oamenii de ştiinţă încercând acum să identifice genele care determină nivelul de sugestibilitate al unei persoane.

Un studiu efectuat în Statele Unite ale Americii a arătat că „hipnotizabilitatea” rămâne neschimbată în timp. Cercetătorii au studiat 50 de persoane folosind un test standard (scara de susceptibilitate hipnotică Stanford), repetând acelaşi test după 25 de ani. În ciuda distanţei de un sfert de secol, rezultatele au rămas aceleaşi.

Creierul construieşte ceea ce percepe pe baza experienţelor din trecut Datele obţinute de simţurile noastre sunt direcţionate iniţial către zonele corticale senzoriale primare. De aici, aceste informaţii sunt transmise către regiunile superioare ale creierului, unde sunt interpretate.

Spre exemplu, fotonii reflectaţi de o floare ating mai întâi ochiul, unde sunt transformaţi într-un tipar care este trimis către cortexul vizual primar. Acolo este recunoscută forma aproximativă a florii, iar acest tipar este trimis către o regiune superioară, unde este recunoscută culoarea, apoi către o zonă superioară acesteia, unde se găsesc informaţii despre floare şi cunoştinţe referitoare la respectiva specie. În cadrul acestui proces, datele parcurg un traseu ascendent, pornind de la zonele de bază (simţurile) şi ajungând la cele mai complexe regiuni ale creierului. Ceea ce este cu adevărat interesant este faptul că există de 10 ori mai multe fibre nervoase care transmit informaţia în sens invers, sub forma unui feedback.

Cercetătorii afirmă că aceste circuite de feedback joacă un rol important în conştiinţa umană. Astfel, ceea ce vedem nu este neapărat ceea ce percepem, pentru că imaginea pe care o vedem depinde foarte mult de experienţa acumulată de-a lungul vieţii, ce stă la baza contextului în care intepretăm datele percepute de simţuri. Rolul important pe care acest proces de feedback îl joacă în construirea realităţii de către mintea umană explică efectele neaşteptate ale pilulelor placebo, ale efectului nocebo sau ale meditaţiei. Dacă procesul de feedback este convins de eficienţa respectivului stimul, acesta poate „suprascrie” datele contradictorii provenite de la simţuri. Acelaşi proces explică şi eficienţa hipnozei, care constă în conceperea unor sugestii atât de puternice încât procesul de feedback preia controlul.

„Oamenii cred că imaginile, sunetele şi percepţiile tactile din lumea exterioară constituie realitatea. De fapt, creierul construieşte ceea ce percepe pe baza experienţelor din trecut”, explică doctorul Stephen M. Kosslyn, un specialist în neuroştiinţe de la Universitatea Harvard. De cele mai multe ori, aceste aşteptări ale creierului se potrivesc cu datele percepute de simţuri. Hipnoza este interesantă pentru specialişti, pentru că produce o nepotrivire. „Creierul îşi imaginează ceva diferit decât de obicei şi din acest motiv ce se întâmplă este într-adevăr diferit”, explică Kosslyn.