Luni, 17 Decembrie 2018
Constanţa, 5-10° C Cer parţial noros | alte locaţii
Curs valutar
€ 4.4873 $ 4.1049
Căutam colaboratori

Căutam colaboratori!

Și tu poți fi reporter pe 101știri.ro. Trimite-ne ce ai auzit sau văzut interesant, foto, text sau video ori scrie un articol, două, zece și poți să fii reporter pentru o zi. Sau de ce nu... chiar mai mult! Aviz studenților la Jurnalism și tuturor celor care au ceva de spus. Contactați-ne pe office@101stiri.ro

Marian Adochiței, actor la Teatrul de Stat Constanța:

„Sunt actor, dar trăiesc din fotografie!”

Articol publicat Luni, 16 Noiembrie 2015

de Grațiela GHEORGHE CARAGICU (gratiela.caragicu@101stiri.ro)

în Hot news, De vorbă cu ...

Sursa foto: Facebook Fotochiței

Sursa foto: Facebook Fotochiței

Sursa foto: Facebook Fotochiței

Sursa foto: Facebook Fotochiței

Sursa foto: Facebook Fotochiței

Sursa foto: Facebook Fotochiței

Sursa foto: Facebook Fotochiței

Sursa foto: Facebook Fotochiței

Sursa foto: Facebook Fotochiței

Sursa foto: Facebook Fotochiței
Sursa foto: Facebook Fotochiței

Sursa foto: Facebook Fotochiței

Marian Adochiței este actor pe scena Teatrului de Stat Constanța de 10 ani, timp în care publicul de la malul mării i-a urmărit evoluția, l-a aplaudat în spectacole de succes și l-a văzut câștigând premii. În urmă cu aproximativ un deceniu, Marian Adochiței alegea să își înceapă cariera artistică în forță, la sute de kilometri depărtare de Iașiul studenției sale, iar consacrarea sa în spațiul artistic tomitan a venit rapid. Într-un amplu interviu acordat publicației online www.101stiri.ro, îndrăgitul actor în vârstă de 34 de ani, câștigător al Premiului „Ștefan Iordache” pentru cel mai bun actor, la Gala HOP de la Mangalia (2009), a acceptat să vorbească liber despre viața de artist la Constanța, cu toate satisfacțiile și neîmplinirile sale. Franc și dezinvolt, Marian Adochiței, actor de teatru, dar și de film, admite că nu salariul îl ține aproape de scenă, ci cu totul altul este motorul care îl face să meargă mai departe, fără regrete, cu satisfacția că poate fi oricine dorește în fața publicului său drag.

Însă nu doar teatrul și filmul sunt marea pasiune a talentatului actor Marian Adochiței, ci și fotografia. În ultimii ani, Fotochiței a devenit un adevărat brand în materie de fotografie, și nu doar la Constanța, impunându-se  în mediul online și în special pe Facebook. Fie că noaptea merge prin cluburi, pentru fotografii, fie că ziua preferă să surprindă marea în nebănuitele sale ipostaze, fie că în weekend joacă pe scena Teatrului de Stat Constanța sau răspunde diverselor solicitări în calitate de fotograf profesionist, Marian Adochiței le acordă pasiunilor sale tot timpul său. Despre viața sa deloc monotonă și deloc obișnuită aflați mai multe în interviul care urmează.

 

Reporter (R.): Îți mai aduci aminte de prima ta întâlnire cu scena, respectiv cu publicul? La ce vârstă ți-ai descoperit pasiunea pentru actorie?

Marian Adochiței (M.A.): Prima mea întâlnire cu... scena a fost când eram în școala generală, cu prilejul unor spectacole dintr-acestea când te duceau cu forța cu teatru (râde). Am fost la teatru în calitate de spectator și nu mai știu ce am văzut... oricum, nu mi-a plăcut. Apoi, am fost la „Iona”, de Marin Sorescu, piesa e un monolog, nu mai țin minte cine juca și știu că mi-a plăcut. Cred că eram în liceu. Așa m-am decis să dau la teatru.

R.: Cine ți-a deschis, de fapt, apetitul pentru teatru?

M.A.: Terminasem liceul și dădusem examen la vreo două facultăți, la Chimie, Informatică... nu mi-au plăcut. Eu terminasem Liceul de Informatică. Am zis să renunț și să fac ceva ce îmi place. Nu știam că îmi place teatrul. Aveam niște prieteni cu care ieșeam tot timpul și care îmi ziceau că „ar fi tare” să dau la teatru, pentru că spun poante, fac lumea să râdă. Eu făceam tot felul de „scenuțe”, improvizație, mi se părea super-comic. Mai erau câteva săptămâni până la examen și când m-am uitat pe o carte cu admiterea în învățământul superior,  am văzut acolo că se dă examen. Improvizație, dans, canto, monolog, poezii. Mi-am zis că știu să fac toate acestea! Super! Hai să dau la teatru! Nici nu m-am pregătit, mi-am luat o chitară în spate, m-am dus în bermude și în șlapi și am dat admitere la Iași (n.r. Facultatea de Teatru a Universității de Arte „George Enescu”).

R.: Ai intrat „din prima”?

M.A.: Da. Am intrat al patrulea. A fost interesant...

R.: Nu te așteptai?

M.A.: Nu!       

R.: Cum au reacționat părinții tăi?

M.A.: Părinții nu vroiau. A fost scandal cu ei... Și au urmat întrebările: „Unde pleci? Ce vrei să faci tu cu teatrul? Să mori de foame?”. Le-am răspuns că eu asta vreau să fac. Nu mi-au dat bani de înscriere, m-am certat cu ei vreo săptămână, până când a venit mama la mine să-mi dea banii de înscriere la Iași. Acolo erau patru zile de examene, iar eu m-am dus cam cu ceea ce credeam eu că este teatrul și nu eram prea pregătit. Nu vorbeam tare, nu vorbeam corect, nu aveam dicție. Îmi aduc aminte de studenții din anii II-III, care așteptau „prospăturile”, „bobocii” și vroiau și ei să vadă ce se mai întâmplă. Țin minte că au stat câteva nopți cu noi, înainte de examen și ne-au ajutat, ne-au învățat ce trebuie să facem, cum e cu comisia, ce dorește... Știu că m-au dat afară din examen. Am zis primul monolog, care era „Iona”, de Sorescu și ceva nu a plăcut comisiei. Am avut o discuție despre monolog și m-am enervat, eu eram foarte impulsiv. Mi-au cerut să spun al doilea monolog și nu am vrut. M-au dat afară... Eram sigur că am picat. Îmi amintesc că în perioada aceea - era septembrie 2001 - picau turnurile în New York și eram interesat mai mult de ceea ce se întâmpla acolo, decât de examen. Oricum, mă consideram deja picat, îmi făceam bagajul să plec și mă sună cineva de acolo să îmi spună că am intrat. I-am spus să se mai uite o dată. M-am dus și eu să văd rezultatul, lumea plângea în hohote. Tot în acea zi, noi, 13, cei care fuseserăm admiși, ne-am întâlnit cu „profii”, Cornelia Gheorghiu și Ovidiu Lazăr. Se întâmpla în parc, lângă Conservatorul din Iași. Mi-am dat seama imediat că acesta e viitorul pentru mine, știam că asta voi face. Am văzut cum sunt acei oameni: liberi, vii. Și s-a închegat o familie!

R.: Ești de 10 ani în Constanța. Care a fost parcursul tău de la Iași și până să ajungi să joci pe scena de la malul mării?

M.A.: Facultatea a ținut patru ani. A fost foarte frumos. Oameni puțini, clasa era mică, de 13 persoane, iar profesorii au avut timp să se ocupe de fiecare. Noi vroiam, la rândul nostru, să învățăm. Acesta este avantajul facultăților mai mici din țară, față de București, unde studenții sunt prea mulți și profesorii nu au timp. Și, de asemenea, un alt avantaj ar fi faptul că am făcut patru ani de facultate, nu trei. Am terminat facultatea și consumasem, cumva, Iașiul, așa simțeam, că trebuie să plec în altă parte. Am dat concurs în mai multe locuri din țară și am ales să vin la Constanța.

R.: Care a fost prima impresie, impactul cu Constanța?

M.A.: Impactul a fost destul de „ciudățel”. La Teatrul de Stat Constanța era director Beatrice Rancea, abia se angajase și vroia să facă o trupă nouă. Teatrul era în renovare. Eu când am intrat prima dată în teatru pot spune că am fost cam surprins, era un șantier. Sala era cu hublouri, de mare, de vapor, era învechită. M-am întrebat așa, retoric: „Mamă, unde am venit?!”. S-a renovat, însă, destul de repede și a început să arate cât de cât... Lumea era puțin supărată că era schimbarea aceasta cu teatrele, veniseră de la Dramatic aici, spațiul era mai mic. Pe mine nu mă interesa asta. Vroiam să fac teatru, ceea ce am și făcut în acești 10 ani de când sunt aici. Am vrut să fiu bun. Am fost la concursuri, am luat, m-am zbătut, am făcut tot ce am simțit. Ca oraș, Constanța are foarte mare nevoie de teatru, de cultură, de film, de orice se poate întâmpla în acest oraș, care mie mi se pare că e puțin uitat, din acest punct de vedere. Din păcate...

R.: Ce crezi că își dorește publicul să vadă la teatru?

M.A.: Comedii. Lumea nu prea mai apreciază dramele. Nici eu nu cred în drame, mai ales în drama actorilor, adică să te apuci să plângi pe scenă, pentru că își pierde din efect, per total, drama spectacolului. ȘI atunci, drama ar trebui să reiasă din text, din regie. Actorii ar trebui să joace comedie, cam toți. Aceasta e părerea mea. Lumea spune, în general, că are probleme acasă și s-a săturat, nu vrea să mai vadă drame, ci vrea să vină la teatru ca să vadă comedie și să râdă. Poți să râzi și nu neapărat la comedie, ci și la tragicomedie, la anumite situații comice, nu trebuie ca spectacolul să fie neapărat comedie. Comedie e peste tot la televizor și nu neapărat de calitate, dar dintr-o piesă de teatru ai mai multe de învățat, nu doar să râzi. Te poți și destinde, e un lucru esențial într-o piesă de teatru să ai comic. Spre deosebire de film, de televiziune, teatrul se întâmplă în fața ta. E o chestie live, vie, participi acolo, râzi, aplauzi, plângi, te transpune pentru o oră și jumătate - două într-o altă lume efectiv și empatia cu publicul e destul de puternică. Și eu simt publicul pe scenă, îi simt pe spectatori cum respiră, cum râd, cum oftează, dacă piesa e plictisitoare.

R.: Deci, ca actor, simți publicul dacă este prins cu adevărat de piesă sau nu. Cum reacționezi, de exemplu, când vezi un spectator căscând, plictisit de ceea ce vede?  Cum te simți, ce faci în acele momente?

M.A.: În general, la premiera unei piese, nu prea știi ce se întâmplă, atunci „iei pulsul” spectatorilor. Tu repeți la acea piesă o lună-două, apoi o joci un an, doi ani, trei ani... și la început, nu știi cum e. Pe parcurs, după ce o joci de câteva ori, deja știi momentele în care publicul o să râdă, o să plângă și tu, ca actor, cred că nu trebuie să faci nimic. Adică, dacă simți că publicul e mai jos în acele momente, nu trebuie să te apuci să schimbi tu ceva, să joci mai mult, să faci improvizație. Nu! Spectacolul e făcut cu cap, de un regizor care are un fir al acțiunii și știe exact ce vrea. Dacă tu ai fost de acord să joci la el în regie, tu îți faci rolul, pentru că, cumva din interior, tu, ca actor, te pierzi un pic, nu îți mai dai seama de tot mecanismul întregii piese, mai ales dacă e o piesă cu foarte mulți actori. Tu trebuie să fii stăpân pe ceea ce faci tu, adică un actor nu trebuie să fie regizor! Trebuie să fie deștept și să facă tot ceea ce ține de actorie.

R.: După 10 ani de teatru, mai ai emoții înainte sau în timpul spectacolului?

M.A.: Tot timpul, dar în special la premieră. E o emoție care la mine se manifestă cam cu cinci minute înainte să intru în spectacol. Te agiți un pic, îți transpiră palmele, începi să te agiți prin cabină și apoi, nu știu cum, dispare totul brusc. Eu mă relaxez când intru pe scenă.

R.: Care a fost cea mai mare dezamăgire, respectiv satisfacție a ta, ca actor? A existat un rol, un moment foarte dificil pentru tine, în care ai simțit că publicul nu este așa cum ți-ai dori sau în care n-ai comunicat așa cum trebuie cu colegii tăi de scenă?

M.A.: Cred că aș putea vorbi și despre dezamăgire și despre satisfacție, pentru că s-au întâmplat amândouă în același spectacol. Paradoxal. A rămas cumva pentru mine ca o chestie neterminată. E un spectacol care a fost montat de Radu Afrim, aici, acum vreo opt ani, „Inimi cicatrizate”, după un roman de Max Blecher, un tip din Roman, care a scris foarte puțin, pentru că a murit foarte repede și a scris în general despre oamenii cu boala pe care a avut-o el (n.r. morbul lui Pott, tuberculoză la coloana vertebrală). A fost un spectacol foarte puternic, din multe punct de vedere: regizoral, dramaturgic - foarte bine scris romanul. Publicul a fost pe scenă la spectacol, erau puse scaune și impactul era mult mai puternic. Eu militez tot timpul pentru ca publicul să fie pe scenă. Cu cât ești mai aproape de ceea ce se întâmplă pe scenă, cu atât emoția se transmite mai ușor și mai puternic. A fost foarte greu și cred că un eșec din partea mea, pentru că nu m-am înțeles cu regizorul atât de bine pe cât aș fi vrut eu, ca rolul să iasă perfect. Era un rol mare și, din punctul meu de vedere, nu a ieșit cum am vrut. Sunt lucruri de interior, pe care publicul nu le simte, asta e o chestie a mea personală. Puteam mult mai mult și, din cauză că a fost o neînțelegere, nu a ieșit ce trebuia. Asta a fost o frustrare destul de mare, eram foarte stresat. A fost unul dintre cele mai grele roluri, pentru că trebuia ținut în frâu, drama nu trebuia expusă foarte mult, trebuia să joci în cărucioare, eram toți în ghips, cu corsete, nu puteai să respiri. A fost, în același timp, un succes, pentru că piesa a ieșit extraordinar.

R.: Ce alte roluri au fost mai apropiate de sufletul tău, din cele jucate de-a lungul timpului, pe scena constănțeană?

M.A.: Au fost multe spectacole foarte bune, care nu se mai joacă acum, pentru că nu poți juca 10 ani aceeași piesă. Apoi, unii actori au plecat, nu mai sunt drepturi de autor, nu mai sunt decoruri... Tot felul de „nimicuri”, dar sunt, totuși, lucruri care te opresc să joci într-un spectacol. Tu, ca actor, doar îți faci treaba acolo, rolul e copilul tău, îl crești, îl compui și când vezi că dispare atât de repede, îți vine să te apuci de film, pentru că e ceva ce rămâne pentru totdeauna. Ca regizori, mi-a plăcut să lucrez cu Felix Alexa -„Terorism”, Sorin Militaru - „Pana de automobil”, „Petrecerea sufletelor”, spectacole bune... Îmi place să lucrez cu regizori care nu sunt neapărat clasici în abordarea textelor, să fie mai deschiși, open-minded. De 10 ani sunt pe scenă.

R.: Cum a apărut fotografia în viața ta, respectiv Fotochiței, semnătura sub care îți sunt publicate imaginile pe care le realizezi?

M.A.: Fotochiței, da... nu știam ce nume să dau, m-am legat de numele Adochiței, care mie nu prea îmi plăcea, ce nume e ăsta? (râde). Fotochiței suna comic și pot spune că a mers foarte OK. Am început pe film, developam. Ieșeam prin parc, pe malul mării, am făcut pe jos tot litoralul acesta, de la Vama Veche la Gura Portiței. Mi-a plăcut să umblu așa de nebun, singur... mai ales iarna, primăvara, toamna, când lumea ignoră marea. Mai fac fotografii și prin cluburi.

R.: Ești, dealtfel, văzut adesea de oamenii din oraș fotografiind marea, dar și prin cluburi.

M.A.: Cu toții știm că e complicat să trăiești dintr-un salariu de actor și atunci, fiecare își găsește câte ceva să se susțină financiar. Nu credeam că fotografia m-ar putea ajuta în sensul acesta, dar s-a întâmplat. Moment, sunt actor, dar trăiesc din fotografie! Decât să fiu la un birou sau să am cine știe ce alt job secundar, sunt OK. Spre deosebire de veniturile de la teatru, care sunt constante de atâția ani, cele obținute din fotografie sunt variabile. La teatru este un salariu cu care să nu te poți descurca deloc (râde).

R.: Care nu te lasă nici să mori, nici să trăiești, cu alte cuvinte...

M.A.: Exact! Acolo, la limită... Dar știam în ce mă bag, știam că nu o să-mi ridic o vilă din banii de la teatru. Altul este motorul pentru care actorii stau în teatru, nu salariul, e vorba de sentimentul acela când urci pe scenă și s-a schimbat lumea în jurul tău, poți să fii cine vrei tu. Ai atâtea personaje să alegi, să schimbi, e un fel de refulare, să ajungi pe scenă și să faci ca toți dracii, te rupi în două.

R.: Deci spectacolele au și rol terapeutic pentru tine, ca actor, nu doar pentru public.

M.A.: Da, normal.

R.: Revenind la cea de-a doua pasiune a ta, ce înseamnă pentru tine fotografia?

M.A.: Pentru mine fotografia înseamnă o plimbare. Așa a și început și așa o și construiesc. Fiecare sesiune foto e un fel de plimbare și ne plimbăm în diferite zone ale artisticului. Ușor, ușor s-au adunat în jurul meu niște oameni cărora le place să facă fotografie artistică, pe film și am avut și cu cine să ies. Facebook-ul m-a ajutat să îmi creez acest nume și am început să fiu tot mai solicitat pentru fotografii, la diferite evenimente. Am început să strâng astfel niște bani, mi-am luat echipament, a durat doi ani, toți banii câștigați i-am investit în echipamentul foto și abia apoi a început să iasă profit. Am colaborat cu multe cluburi din Constanța, îmi place viața de noapte și oricum, eu tot ies tot timpul.

R.: Probabil că nu mulți știu că ai jucat alături de Adrien Brody și Rachel Weisz în pelicula „Frații Bloom”, filmată parțial la Constanța. Cum ai ajuns să joci în acel film?

M.A: Sunt filme mult mai bune, în care se poate vedea ce am făcut. Acolo eu am avut un rol secundar. Nici nu mai știu cum am ajuns să fiu selectat, printr-o casă de producție, probabil. Am stat de vorbă cu Adrien Brody și Rachel Weisz, oameni faini, ai avea impresia că au fițe, pentri că sunt actori mari, dar nu e așa. Sunt oameni empatici, frumoși, care discută cu tine și îți transmit tot ce vrei să știi. A fost foarte fain. Sunt multe filme românești care au fost destul de bune și au ajuns în țară, să le vadă lumea. Cred că ultimul este „Planșa”, în regia lui Andrei Gheorghe, un tânăr regizor și joc acolo cu Silvian Vâlcu și Olimpia Melinte. S-a filmat în Constanța.

R.: Cum te vezi în viitor? Mai aproape de teatru, film sau fotografie? Ce vei alege?

M.A.: Nu mă definește nimic ca om, de asta nu voi fi niciodată Marian actorul, Marian fotograful, Marian măturătorul de stradă. Nu! Astea sunt doar niște joburi. Tu ești TU și pe parcursul vieții ajungi către tine, să vezi cine ești. Mă aștept să îmi mai schimb profesiile de câteva ori, până la final, Mă atrag și muzica, pictura, toate artele sunt frumoase. Filmul ar fi mai bun pentru un actor, decât teatrul, pentru că rămâne cumva în istorie. O piesă de teatru pe care o joci acum moare peste un an sau doi ani. Filmul rămâne, e plătit mai bine, se distribuie mult mai ușor la mult mai mulți oameni. Filmul e mult mai ofertant, deși nu mai e acel „feeling”, nu mai ai empatia aceea cu publicul, acea forță, catharsis, care te înalță.

R.: Ce planuri ai? Cât timp te mai vezi pe scena din Constanța?

M.A.: Eu nu am de gând să părăsesc scena din Constanța, e scena pe care eu am crescut 10 ani. În schimb, vreau să cunosc și alte orașe, alte țări... Dacă apare ceva interesant, sunt deschis să văd ce se întâmplă. Au apărut proiecte foto foarte mari - fashion, corporații, pictoriale, expoziții - , în alte orașe și în Capitală și atunci, mă plimb tot timpul, sunt într-o fugă continuă.            

R.: Ai un mesaj pentru spectatorii de teatru constănțeni - și nu numai - pe care îi vezi acum poate altfel decât atunci când ai venit prima dată la noi în oraș?

M.A.: Să fie vii, să vină la teatru cu inima deschisă, pentru că, dacă vii închistat în anumite prejudecăți, nu are rost să mai vii. Teatrul e un mod de eliberare și pentru spectatori. Te duci acolo și trăiești alături de actori bucuria, drama lor și atunci trebuie să vii ca un elev la școală, dornic de a învăța, de a cunoaște. Spun asta despre publicul constănțean, pentru că sunt mulți oameni care vin un pic închiși, în sensul că dacă e dramă, ei știu deja că nu le place. Eu le spun să fie deschiși, să vină și să vadă ce se întâmplă cu acea piesă. Biletul nu e scump. Eu am și un mesaj pentru tinerii din Constanța, care ei sunt viitorul în orice domeniu. Și ei trebuie să fie deschiși și să facă exact ceea ce simt, să nu fugă din Constanța, pentru că, dacă acest oraș va fi populat de oameni de calitate, va ajunge unde trebuie! Am încredere în ei, sunt mulți și sunt vii, important este să facă ceea ce simt ei, nu neapărat ce li se spune!