Măritată cu un beduin

Acum 14 ani nici nu știam unde este Iordania. Acum sunt măritată cu un beduin-iordanian și mă simt ca și cum întreg Universul conspirase la fericirea mea. Ca să întăresc cele hotărâte de mine atunci, mi-am validat căsătoria de patru ori, să fiu sigură că nimeni, niciodată, nu va pune la îndoială jurământul de iubire pentru Mohammad…M-am cununat după legea lui arabă, civil, religios la moschee și după datina străveche a beduinilor. Apoi am venit în România și am urmat toate convențiile scrise și nescrise; însă, cea mai importantă a fost unirea noastră, între stâncile deșertice roșiatice, în fața cerului înstelat și a focului, într-o noapte, numai de noi știută, pe care nu am vrut să o împărțim cu nimeni.

N-am uitat nicio clipă cum a început această poveste la capăt de lume și de timp, în care, printr-un capriciu al destinului, mi-am găsit sufletul pereche și o întreagă lume cu care m-am contopit până la disoluție!

După îndelungi controverse cu șeful ierarhic, am obținut, după trei ani, un binemeritat concediu în luna martie. „Unde naiba să mă duc în martie?”, mi-am zis, înjurând de zor tot ce mi se părea mie că trebuia luat la rost. Am acceptat, știind căpoatealtă șansă nu mi se mai oferea de căpcăunul de director. Ajunsă în stația de autobuz, stresată de așteptarea interminabilă a unui mijloc de transport, privirea mea căzuse pe un afiș al unei agenții de turism: „Vacanță în Israel, Iordania-Petra, una dintre cele șapte minuni ale lumii” - plecarea fiind imediată. Și m-am dus!

Ceva mai la sud de Petra unde, odată ajuns, pare că ai păşit pe lună datorită culorii roşiatice a nisipului, în Wadi Rum, începe adevăratul deşert al Iordaniei. Acolo a locuit cândva Lawrence al Arabiei a cărui legendă stă scrisă în stâncile creionate de vântul deşertului. Autocarul care abia străbătea anevoios drumul și care trebuia să ne ducă în stațiunea Aqaba s-a defectat brusc… Aucoborât toți turiștii, învârtindu-ne neputincioși pe lângă mașină. Apoi, ca din senin, au venit, cu mașinile de teren, oamenii locului, beduinii și ne-au poftit în corturile lor, pregătind, în același timp, un foc mare. Am stat acolo și ne-am îmbarcat într-o călătorie presărată cu multe poveşti, câteva legende, mâncare tradițională şi cu mult noroc, multe stele.

Mohammad, gazda noastră beduină, vorbea o engleză impecabilă. Părinții l-au trimis în Anglia la studii, sperând să îi lase, într-o bună zi, afacerea familiei. Locuieşte în oraș în cea mai mare parte a timpului, însă, în unele nopţi alege deşertul, unde se simte liber. Ne-a povestit de strămoșii lui, despre obiceiuri și despre fascinantele stele. Am văzut cum oamenii aceia zâmbeau mult şi binevoitor, iordanienii fiind unul dintre cele mai primitoare popoare, așa cum am aflat mai târziu.

În noaptea aceea magică, privită de ochii negri al lui Mohammad, am simțit că m-am contopit cu locul acela în care s-au născut multe din misterele lumii. Spre dimineață, când cei mai mulți dintre turiști se retrăseseră în corturile beduine, am rămas singuri și m-a cerut de nevastă. Simplu, cald. „Străbunicul meu, mare prinț al deșertului, ți-a prezis venirea. A zis că vei fi cel mai curajos iris negru - floarea noastră națională, a Iordaniei”.

Și așa a și fost…Venisem acolo unde eram demult așteptată, în țara în care este atât de mult deșert, încât se scufundă și soarele!