Muzica e armonia, zbuciumul, refugiul sau închisoarea sufletului. Muzica nu are nevoie de cuvinte. Muzica, la fel ca dragostea, se simte. Privea în gol spre viitor. Pereţii scorojiţi şi umezi nu o deranjau. Între ea şi încăperea aia uzată se crease o conexiune puternică. Se gândea cu nostalgie la trecut. Oare trecutul e trecut mereu? Să fie oare viitorul tot o formă de trecut? Şi dacă da, pentru ce ne zbatem atât? Pentru ce disperăm, pentru ce ne tăiem aripile? În mintea ei răsuna „Moonlight Sonata”, melodia care o făcea să rămână captivă într-un univers paralel. „Da, am înnebunit”, îşi spuse râzând. Doar un nebun aleargă după stafii! Spera să-l găsescă şi pe el aici, aşezat în faţa ei.
Fericirea absolută este o iluzie Avem zile în care suntem dezastre. Devastăm inimi, aruncăm cu vorbe, suntem sceptici şi buimaci. Vrem, dar nu vrem. Nu vrem, dar vrem. Cum îmi place mie să spun, suntem nişte „dezastre" frumoase, căci la sfârşitul zilei, când punem capul pe pernă, conştientizăm că şi noi greşim. Noi cei care renunţăm prea repede la propriile aspiraţii, la iubire, la prieteni. Vrem ca fericirea să stea în pat cu noi, dar o îmbrâncim atât de des. Îi lipseşte mereu ceva. Credem că această stare de bine e adevărată doar atunci când e constantă, dar ne înşelăm amarnic. Fericirea absolută e o iluzie. Fericirea e un colaj de momente. Momente de toate felurile.
Trăim acelaşi film, dar subtitrarea e diferită Percepem imaginile, dar nu înţelegem esenţa. În rolurile principale suntem chiar noi, mânuiţi de un destin imaginar. Dacă „adormim" la jumătatea filmului, a destinului e vina, DA! Aşa ne place să ne amăgim. Trebuie să găsim un vinovat pentru fiecare nereuşită.